Laudă la Sfântul Paisie Aghioritul
Pe când eram la Katunakia, la Chilia lui Ipatie, într-o după-amiază, după ce mi-am făcut vecernia pe metanier, am băut un ceai și am continuat. Am făcut Pavecernița și Acatistul pe metanier, iar apoi am spus Rugăciunea. Cu cât spuneam Rugăciunea, cu atât mă părăsea oboseala și mă simțeam tot mai odihnit. Am simțit înlăuntrul meu o bucurie, care nu m-a lăsat să merg la culcare, ci spuneam în continuu Rugăciunea. Pe la ora 11 noaptea, chilia s-a umplut dintr-o dată de o lumină dulce, cerească. Era foarte puternică, dar nu te orbea. Am înțeles însă că și ochii mei ”au primit putere”, ca să pot să răbda această strălucire. Atât cât am fost în această stare, în acea dumnezeiască lumină, mă aflam într-o altă lume, duhovnicească. Simțeam o bucurie de negrăit, iar trupul îmi era ușor, își pierduse greutatea. Am simțit Harul lui Dumnezeu, dumnezeiasca luminare. Înțelesuri dumnezeiești treceau cu repezeală prin mintea mea ca niște perechi de întrebări și răspunsuri. Nu aveam probleme, nici subiecte de întrebat, cu toate astea întrebam și în același timp aveam și răspunsul. Răspunsurile erau cuvinte omenești, conțineau însă și teologie, căci erau răspunsuri dumnezeiești. Și erau atât de multe, încât, dacă le-ar fi însemnat cineva, ar mai fi putut scrie un Everghetinos.
Starea aceasta a ținut toată noaptea, până la nouă dimineața. Când a dispărut acea lumină, toate îmi păreau întunecate. Am ieșit afară și era ca noaptea. ”Ce oră este? Nu a răsărit încă soarele?”, l-am întrebat pe un monah care trecea pe acolo. Acela m-a privit și mi-a răspuns cu o întrebare: ”Ce-ai spus, părinte Paisie?”. ”Ce-am spus?”, m-am întrebat și am intrat înăuntru. Mă uit la ceas și atunci conștientizez ce s-a petrecut. Era ora nouă dimineață, soarele era sus, și mie mi se părea că este noapte! Soarele, adică, mi se părea că luminează de parcă ar fi fost eclipsă de soare. Eram ca unul aruncat brusc dintr-o lumină puternică în întuneric, atât de mare era diferența! După acea stare dumnezeiască m-am trezit în cealaltă stare, în starea firească, omenească, și am început să îmi urmez programul, ca în fiecare zi. Am făcut puțină rucodelie, am făcut Slujba Ceasurilor pe metanier, iar după ceasul al IX-lea am înmuiat puțin posmag ca să mănânc, dar mă simțeam ca un animal care când se scarpină, când paște, când pierde vremea și mi-am zi întru sine-mi: ”Ia, vezi cu ce te îndeletnicești! Atâția ani așa ți-ai petrecut vremea?”. Până la amiază am avut așa o bucurie, că n-am simțit nevoia să mă odihnesc. Atât de puternică era această stare. Întreagă ziua aceea vedeam ca în ceață, abia de puteam să-mi fac treaba. Și era vară, iar soarele lumina cu putere. A doua zi am început să văd lucrurile normal. Mi-am făcut același tipic, dar nu mai mă simțeam așa, ca un animal.
Acesta era Sfântul Paisie. Din această dumnezeiască proslăvire izvorau învățăturile sale teologice, învățătura lui prorocească și mângâietoare, după cuvântul lui Dumnezeu, ”Mângâiaţi, mângâiaţi pe poporul Meu” (Isaia 40: 1), harisma înaintevăzătoare și străvăzătoare, lucrările lui cele făcătoare de minuni, chipul său izvorâtor de lumină, blândețea inimii sale, isihia noetică a duhului său, mintea lui limpede și fără închipuiri, dragostea lui chenotică care nu se golea niciodată, dispoziția lui martirică, slavoslovia lui neîncetată, petrecerea lui cea după Dumnezeu.
