Coliba

Vedeam un munte și un vârf golaș,
Vedeam și norul de Lumină luminând,
Ce lumea-n raze-gânditoare o scălda,
Din Cer o diafană gingășie coborând.

Natura-ntreagă dănțuia înmiresmată,
Miresme minunate de nouă ori celeste,
Păduri și păsări și izvoare, ca-ntr-un cor,
Cântând cântare Celui Care Este.

Dintr-o colibă mai apoi - un pustnic a ieșit,
Curmându-mi visul pe care nu îl meritam,
Spunându-mi că aceasta-i doar arvuna,
Știind în Duh ce mult răpirea o doream.

- De vei rămâne aici cu mine în pustie,
Colibă ridicându-ți în astă vastitate,
De vei răbda mulți ani de-acum-nainte
Rugându-te și mulțumind de toate,

De-ți vei lua pe umeri grele nevoințe,
Nu vei cârti, ci vei cânta și vei slăvi:
Veni-va-n tine o tainică putere,
Iar jugu-ți de pe spate ușor va deveni.

În viața ta neliniști nu vei mai avea.
O bucurie smerită în Dragoste tu vei trăi.
Plină de Har va deveni întreaga ta ființă,
Iar norul de Lumină cu tine-n veci va fi.

Petru J. // Arad, 23.08.2016