ORIZONT ORTODOX

La chilia unui parinte cu o viata imbunatatita vine un ucenic mai cartitor, neofit in cele duhovnicesti, care, vazandu-l pe avva tacut, sezand pe un scaun, cu capul plecat si ochii abia deschisi, il intreaba: "Tot singur, parinte?" Avva isi ridica privirea, il fixeaza atent pe ucenic si ii raspunde: "Sunt singur acum ca ai venit tu, dar nu eram pana sa sosesti." sursa: CrestinOrtodox.Ro

Minunat sunt randuite pericopele evanghelice de catre Sfintii Parinti in timpul anului bisericesc, dar desi par a fi aceleasi, au o continuitate inspirata de Duhul Sfant. Important este mesajul mantuitor pe care incearca sa ni-l transmita Mantuitorul, astfel vom vedea ca de la Duminica "Bogatului nemilostiv si saracului Lazar" (trecerea la cele vesnice), intram in cele dinlauntru ale omului in Duminica cu "Pilda bogatului caruia i-a rodit tarina" (ni se descopera gandul vietii acesteia pentru multi dintre noi) si intr-un sfarsit aflam cand bogatia devine greutate ce nu ne lasa sa ne ridicam la Cer in Duminica "Dregatorului bogat - pazirea poruncilor", impasul in care ne vom afla cu totii daca nu vom reanaliza adevarul despre bogatie si Hristos. "L-a intrebat un dregator, zicand: "Bunule Invatator, ce sa fac ca sa mostenesc viata de veci?" (Luca 18, 18). Putem si noi astazi, sa-L intrebam pe Bunul Invatator ce putem face spre a mosteni v

"Va voi spune altceva, pentru a putea intelege mai limpede ce inseamna harul lui Dumnezeu, cum poate fi recunoscut si cum lucrarile sale se manifesta, in mod deosebit, in cei ce sunt luminati de acesta. Harul Sfantului Duh este lumina care il lumineaza pe om. Intreaga Sfanta Scriptura vorbeste despre aceasta. Astfel, sfantul nostru parinte David a spus: "Faclie picioarelor mele este legea Ta şi lumina cararilor mele." (Psalmul 118:105), si "De n-ar fi fost legea Ta gandirea mea, atunci as fi pierit intru necazul meu." (Psalmi 118:92). Cu alte cuvinte, harul Duhului Sfant care este exprimat in Lege, in cuvintele poruncilor Domnului, este faclia si lumina mea. Daca acest har al Sfantului Duh (pe care incerc sa il dobandesc cu atata grija si ravna, incat cuget la dreptele Tale judecati de sapte ori pe zi) nu m-ar fi luminat in mijlocul intunericului grijilor, care sunt de nedespartit de chemarea inalta a rangului meu imparatesc, de unde as putea primi o scanteie

Un frate oarecare avea scarba asupra altui frate. Adica erau certati unul cu altul, dar acel frate, vrand sa-si ceara iertare, s-a dus sa se impace cu dansul. Deci, batand el in usa fratelui, acela n-a vrut nicidecum sa-i deschida si sa-l primeasca. Iar el, cand a vazut ca nu-i deschide, s-a mahnit si mai mult si, mergand la un batran, i-a spus ce a patit, cum s-a dus sa-si ceara iertare si sa se impace cu acel frate, care nu numai ca nu l-a primit ca sa stea de vorba cu el, dar nici usa nu i-a deschis. Iar batranul i-a zis: "Cauta, fiule, si-ti ia seama ca poate ai vreun gand in inima ta, cum ca tu nu esti cu nimic vinovat si nu i-ai facut nici un rau, ci el ti-a facut rau si numai el este vinovat. Si asa pe tine te indreptatesti, iar pe el il invinovatesti. Daca este asa, sa stii, frate, ca pentru aceea nu-i da lui Dumnezeu indemnare sa-ti deschida si sa te primeasca, pentru ca nu mergi la dansul cu adevar de pocainta, ci cu fatar­nicie. Ci, mergi si pune in inima ta cum ca nu n

• Una din faptele care îmi dau prilej de revoltă şi de sminteală este când cineva îmi fură timpul, mai ales cel destinat pentru rugăciune, venind pe neaşteptate, sau cu nevoi care mă obligă să renunţ la timpul planificat. Tot frământându-mă cum să rezolv acest lucru, mai ales considerând neputinţa mea de a priveghea noaptea, deci de a prelungi timpul pentru rugăciune în timpul nopţii, mi-a venit în gând că Dumnezeu este acela care îngăduie astfel de încercări, ca o metodă de a mă dezlipi de mine însumi mai desăvârşit şi de a mă lăsa cu totul în voia Sa. În acest fel, în loc să trăiesc în timp, trăiesc în veşnicie. Trebuie să mă silesc să primesc cu bucurie tot ceea ce mi se întâmplă şi să cred că totul vine cu voia lui Dumnezeu şi cu ştirea Sa. • Când simt că nu mă pot ruga, îmi aduc aminte de răutatea firii mele şi de neputinţa de a birui şi din durerea inimii mele se naşte rugăciunea. Uneori - cu cuvinte, alteori - un singur suspin, căci atunci nu se mai roagă mintea, ci doar inima m

Pocăința, schimbarea, îndreptarea, părăsirea păcatului și lucrarea corectă este ca omul să înceteze să se miște spre sine, să înceteze să fie egoist, să se iubească pe sine, să se mulțumească pe sine. El trebuie să se îndrepteze spre Dumnezeu. Mișcarea aceasta înseamnă tocmai iubirea. Iubirea către aproapele este înlăuntrul aceluiași duh. În zilele noastre, iubirea înseamnă căutarea hranei pentru ego, pentru sine, în timp ce iubirea adevărată „nu caută ale sale”, se dăruiește, se oferă. Omul se dăruiește lui Dumnezeu și aproapelui. Când omul se căiește și merge să se mărturisească, nu este suficient doar să recunoască anumite lucruri, ci trebuie să se schimbe fundamental, din rădăcini. Dacă pornirea pe care o ai se îndreaptă spre egoul tău, este pentru mulțumirea ta, ca să-ți slujești și să te îngrijești pe tine, să oferi hrană propriului idol, chiar dacă te-ai îndrepta, oricâte lucruri bune ai face și oricât de bine le-ai săvârși, toate acestea înseamnă păcat. Omul trebuie să se înd

Ştim că de la Dumnezeu suntem şi la Dumnezeu ne întoarcem, dar înainte de întoarcere suntem trimişi pentru probă în lumea aceasta. De asemenea ştim că lumea aceasta întreagă, zace în cel viclean, care-i îngăduit să verifice: libertatea noastră, credinţa şi dragostea noastră. Aici se face dovada ai cui fii ne facem: ne confirmăm obârşia divină, ne facem fiii lui Dumnezeu şi îl chemăm „Tatăl nostru"; ne tăgăduim această obârşie, ne înghite lumea aceasta şi vicleanul ne face fiii săi, fiii pierzării şi la Dumnezeu nu ne mai întoarcem. Iată situaţia omului în faţa celor două căi. O cale largă, cât faţa pământului întreg şi altă cale îngustă, cât o punte de lemn peste o apă foarte mare, pe care mai nimeni nu trece. Pentru această delimitare de căi a venit în lume Dumnezeu însuşi, luând asupră-Şi şi firea omenească spre a se înţelege cu noi şi a ne ajuta întoarcerea - căci aceasta este mântuirea. Înainte de venirea Dumnezeu-Omului pe pământ nu era mântuire. De aceea El ne este şi î

Parintele Stefan Negreanu - Prezentarea Proscomidiei in Biserica Facultatii de Teologie din Arad. Prima parte: Partea a doua:

Prima parte: Partea a doua:

"La mănăstirea cu minuni" - un nou documentar, emoţionant, realizat de Carmen Avram pentru emisiunea „În Premieră” La câţiva kilometri de graniţa de nord a României există un loc care parcă nu ţine de această lume. Populat de oameni ce par atinşi de rai, pentru că acolo poţi vedea Divinitatea la lucru în fiecare clipă.

Omul mândru se teme de reproşuri, dar cel smerit nicidecum. Cine a dobândit smerenia lui Hristos doreşte totdeauna să i se facă reproşuri, primeşte cu bucurie ocă­rile şi se întristează când este lăudat. Dar aceasta nu este decât primul început al smereniei. Când sufletul cunoaşte prin Duhul Sfânt cât de blând şi smerit e Domnul, atunci se vede pe sine însuşi mai rău decât toţi păcătoşii şi se bu­cură să stea pe gunoaie în zdrenţe ca Iov şi să vadă pe oa­meni în Duhul Sfânt strălucitori şi asemenea lui Hristos. Dă, Milostive Doamne, tuturor să guste smerenia lui Hristos care e de nedescris şi atunci sufletul nu va mai dori nimic, ci va trăi veşnic în smerenie, iubire şi blândeţe. Sufletul meu tânjeşte după Tine, Doamne: Tu Ţi-ai as­cuns faţa Ta de la mine şi eu m-am tulburat, şi sufletul meu doreşte de moarte să Te vadă din nou, pentru că Tu ai atras sufletul meu. Dacă Tu, Doamne, nu m-ai fi atras prin harul Tău, n-aş fi putut să tânjesc aşa după Tine, nici să Te caut cu lacri

Dar ca să te mântuieşti trebuie să te smereşti, pentru că omul mândru, chiar dacă ar fi băgat cu de-a sila în rai, nu şi-ar găsi acolo odihna, ar fi nemulţumit şi ar spune: „De ce nu sunt pe primul loc?" Dar sufletul smerit e plin de iubire şi nu caută întâietăţi, ci doreşte binele pentru toţi şi se mulţumeşte cu orice. Cine s-a smerit pe sine însuşi, acela i-a biruit pe vrăjmaşi. Ce trebuie făcut pentru a avea pace în suflet şi în trup? Pentru aceasta trebuie să iubeşti pe toţi oamenii ca pe tine însuţi şi să fii gata de moarte în fiecare ceas. Când sufletul îşi aduce aminte de moarte, el ajunge la smerenie şi se predă cu totul voii lui Dumnezeu şi doreşte să fie în pace cu toţi şi să iubească pe toţi oamenii.  Când pacea lui Hristos vine în suflet, atunci el este bucuros să şadă ca Iov pe gunoi şi să-i vadă pe ceilalţi în slavă; atunci sufletul se bucură că e mai rău decât toţi. Taina acestei smerenii a lui Hristos e mare şi cu neputinţă de dezvăluit. Din iubire sufletu