Singurătatea Părintelui Arsenie
Era de multe ori singur. Un om şi o chilie săpată în munte.
Undeva la câţiva kilometrii de Mânăstirea Sâmbăta, pe un drum de munte părăsit de echilibru, stă mărturie mica peşteră în care Părintele Arsenie se retrăgea departe de fiorul lumii.
Să nu ne închipuim singurătăţile marilor duhovnici ca nişte pocaluri cu miere aduse de îngeri, ca un permanent dialog cu revelaţia.
Nici vorbă de aşa ceva.
Ele sunt şi grele, şi triste şi pricinuitoare de gânduri ciudate.
Părintele Arsenie era şi el însuşi un om atins de aura sfinţeniei şi nimic mai mult.
Avea dureri, poate slăbiciuni, poate regrete, dar pe toate acestea le acoperea cu o dragoste imensă faţă de Dumnezeu.
În urmă cu câţiva ani m-am încumetat să urc până sus la peşteră.
Am facut-o cu entuziasm, ca orice pelerin ortodox care caută să calce pe urmele marilor înaintaşi.
Ajuns acolo sus am avut descoperirea omului Arsenie Boca.
Am simţit că dincolo de felul în care îşi împărţea sufletul său miilor şi miilor de oameni, Părintele Arsenie rămânea un om, dornic de întâlnire cu propria singurătate, cu propriile gânduri, cu dorinţa de a sta şi cu sine, sub acoperirea infinită a cerului divin.
Acolo probabil, între o lacrimă de pace şi un acatist frumos, Părintele Arsenie s-a gândit la faptul că, lumea este tristă în felul ei, dar bunătatea lui Dumnezeu este mai presus de orice, că într-un fel sau altul, cine ştie cum, pentru fiecare om există şansa mântuirii atâta vreme cât mai avem fie şi numai o singură secundă de viaţă şi de posibilă întoarcere spre adevăr.
Catalin Dumitrean
sursa: lumeacredintei.com
