Dumnezeu, fiica mea, este peste tot, si ochiul Lui vede toate

Dumnezeu, fiica mea, este peste tot, si ochiul Lui vede toate. Iar daca se face ca nu vede, inseamna ca asteapta pocainta. Ori de cate ori noi gresim - fie putin, fie mult - Acela vede deoarece este prezent, dar noi nu-L vedem deoarece suntem ca pruncii in cunostinta. Cand ne pedepseste, pentru a ne intoarce privirea spre El, noi credem ca suferim pe nedrept. Si totusi, cand ne smerim, se deschid ochii sufletului nostru si cunoastem ca toate cate le face Domnul sunt bune foarte; atunci Il vedem ca Tata al nostru Multmilostiv, plin de dragoste si bunatate.

Gheron Iosif
“Marturii din viata monahala” Vol. 2

Sfaturi pentru rugăciune ale Starețului Porfirie

Să nu-L constrângem pe Dumnezeu cu rugăciunile noastre. Să nu cerem de la Dumnezeu să ne slobozească de ceva, boală etc. sau să ne rezolve problemele noastre, ci să cerem putere și întărire de la El, ca să putem suferi. Așa cum bate El cu noblețe la ușa inimii noastre, tot astfel și noi să cerem cu noblețe ceea ce dorim, iar dacă Domnul nu răspunde, să încetăm a o mai cere. Când Dumnezeu nu ne dă ceea ce cerem cu insistență, înseamnă că are motivele Sale s-o facă.

geron_porfyriosAre și Dumnezeu „tainele” Sale. De vreme ce credem în buna Sa purtare de grijă, de vreme ce credem că El cunoaște toate cele ale vieții noastre și că totdeauna ne vrea binele, de ce să nu-I acordăm încredere? Să ne rugăm simplu și liniștit, fără stress și constrângere. Știm că trecutul, prezentul și viitorul, toate sunt cunoscute, goale și descoperite înaintea lui Dumnezeu, așa cum spune Sfântul Apostol Pavel: „…nu este nici o făptură ascunsă înaintea Lui, ci toate sunt goale şi descoperite, pentru ochii Celui în faţa Căruia noi vom da socoteală” (Evrei 4, 13). Noi să nu insistăm, căci insistența peste măsură face rău în loc de bine. Să nu stăruim să dobândim ceea ce vrem, ci s-o lăsăm la voia lui Dumnezeu. Căci cu cât stăruim, cu atât aceea pe care o cerem se depărtează. Așadar, răbdare, credință și pace. Și dacă vom uita noi, Dumnezeu nu uită niciodată și, dacă este spre binele nostru, ne va da ceea ce ne trebuie și când trebuie.

Să cerem în rugăciune numai mântuirea sufletului nostru. Nu a spus Domnul: „Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu… și toate acestea se vor adăuga vouă” (Matei 6, 33)? Ușor, chiar foarte ușor ne poate da Hristos ceea ce dorim. Dar iată care este taina. Taina este să nu aveți în mintea voastră deloc intenția de a cere un lucru concret. Taina este să cereți unirea voastră cu Hristos dezinteresat, fără să spuneți: „Dă-mi aceasta, dă-mi aceea…”. Este destul să spunem: „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă!”.

Nu este nevoie ca să-L înștiințăm pe Dumnezeu despre anumite nevoi ale noastre. El le cunoaște pe toate cu neasemănare mai bine decât noi și ne dăruiește dragostea Sa. Problema este să comunicăm cu această dragoste prin rugăciunea și prin respectarea poruncilor Lui. Să cerem să se facă voia lui Dumnezeu. Aceasta este cel mai folositor, cel mai sigur pentru noi și pentru cei pentru care ne rugăm. Hristos ne va da pe toate din belșug. Dar dacă există chiar și puțin egoism, nu se poate face nimic.

Traducere din greacă de Ierom. Ștefan Nuțescu

sursa: marturieathonita.ro

Stareţul Sofronie de la Essex (1896 - 1993)


1. Părintele Sofronie defineşte creştinismul ortodox pe baza unei triade teologice: Biserică - dogmă – asceză. Un creştinism fără unul din aceste elemente esenţiale nu ar fi un creştinism ortodox integral şi autentic. "Trei lucruri nu înţeleg: 1) o credinţă adogmatică, 2) un creştinism nebisericesc, 3) un creştinism fără nevoinţă. Şi aceste trei: Biserica, dogma şi asceza (adică nevoinţa creştină) sânt pentru mine un tot al vieţii." Mulţi dintre credincioşii contemporani adoptă un creştinism secularizat, fără Biserică, cu excepţia momentelor esenţiale din viaţă (naştere, nuntă, înmormântare); un creştinism fără cunoaşterea dogmelor şi a spiritualităţii ortodoxe, pe care le consideră doar o teorie, o filosofie teologică sau, cel mult, o doctrină; şi, nu în ultimul rând, un creştinism fără cruce sau un creştinism comod şi confortabil, fără nevoinţă şi iubirea răstignită pentru aproapele.

2. În teologia stareţului Sofronie predomină modul în care credinciosul Îl concepe pe Dumnezeu. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că fiecare credincios se împărtăşeşte de Dumnezeu în funcţie de credinţa sau concepţia lui despre Dumnezeu. Această idee maximiană este dezbătură de părintele Sofronie prin prisma celor două sisteme religioase: panteism – susţinut de filozofia hegeliană şi de gândirea mistică orientală de tip yoga şi creştinism ortodox - bazat pe credinţa unui Dumnezeu – Cel Unul în Fiinţă şi Întreit în Persoane. Sistemul panteist se bazează pe un absolut „transpersonal”, suprapersonal sau pe o realitate impersonală în care absolutul, omul şi lumea se contopesc într-un ocean al fiinţei impersonale. În schimb, în învăţătura ortodoxă a Sfinţilor Părinţi, Dumnezeu este principiul personal al fiinţei şi al existenţei. „Aceasta este viziunea noastră creştină atât în ceea ce priveşte Dumnezeu, cât şi lumea. Dumnezeul personal, Creatorul cerului şi al pământului, al celor văzute şi nevăzute S-a revelat nouă. El este Dumnezeul iubirii nedescrise şi veşnice”.

3. Urmând Tradiţia Patristică, reprezentată de marii mistici ortodocşi – sfântul Simeon Noul Teolog, sfântul Grigorie Palama, sfântul Siluan Atonitul – părintele Sofronie aprofundează cunoaşterea lui Dumnezeu prin experienţa Luminii Necreate. În experienţa sa spirituală trăieşte mai multe tipuri de lumină: „lumina inspiraţiei artistice”, „lumina contemplaţiei filozofice”, „lumina cunoaşterii ştiinţifice”, „apariţiile luminoase aduse de duhurile vrăjmaşe” şi „Lumina Divină Necreată”. „Lumina cea fără de început le-a întunecat pe toate celelalte întocmai cum soarele ce răsare nu permite să se vadă nici chiar stelele cele mai luminoase”.

4. Pe baza „chenozei (smereniei lui Dumnezeu) Fiului lui Dumnezeu în actul Întrupării, în pustie, în rugăciunea din Ghetzimani şi pe Golgota” părintele Sofronie deosebea două genuri de smerenie – smerenia lui Hristos şi smerenia ascetică. Smerenia lui Hristos este smerenia desăvârşită şi se bazează pe golirea de sine şi orientarea spre alte persoane, până la dăruirea totală a fiinţei sau a vieţii pentru ceilalţi. Smerenia ascetică, în schimb, este echivalentă cu expresia regăsită în Evanghelia după Matei – „sărăcia cu duhul” – şi este înţeleasă ca o golire de sine, ca o lipsă de interes faţă de propria persoană. Acest tip de smerenie este realizată prin efortul ascetic pentru împlinirea poruncilor divine şi este exprimată de stareţul Sofronie prin sintagma „eu nu sunt nimic”. În hristologie, ca şi în soteriologie, există o relaţie strânsă între chenoză şi teoză sau golirea de sine şi îndumnezeire. Adică, cu cât te goleşti de tine şi de omul vechi, de omul păcatului ce sălăşluieşte întru tine, cu atât mai mult poţi să te umpli de harul lui Dumnezeu şi „să nu mai trăieşti tu în tine, ci Hristos să trăiască în tine”.

Eufemia Toma

integral (sursa): ortodoxiesiviata.blogspot.ro

Veti deveni ca cineva care este foarte indragostit

Iar voi, daca iubiti rugaciunea mintii, jeliti si plangeti cautandu-L pe Domnul Iisus. Si acesta se va descoperi ca iubire de foc care arde toate patimile. Si veti deveni ca cineva care este foarte indragostit, care numai ce se gandeste la persoana pe care o iubeste, ca ii tresare inima si incep sa-i curga lacrimile din ochi. O astfel de iubire dumnezeiasca si foc de dragoste trebuie sa arda inima voastra, incat numai ce va auzi sau va spune "Doamne Iisuse Hristoase, dulcea mea iubire! Maica, Preasfanta Fecioara, dulcea mea Maica!", de indata sa inceapa lacrimile a curge.

Gheron Iosif - Marturii din viata monahala

Comunicarea lui Dumnezeu cu oamenii


Un interes aparte prezintă tâlcuirea pe care Sfântul Grigorie de Nissa o dă felului în care comunică Dumnezeu cu oamenii și despre cum Își descoperă propria voie, de vreme ce El nu vorbește limba oamenilor

La botezul lui Hristos în râul Iordan și la Schimbarea la Față s-a auzit glasul Tatălui Care Îl recomanda pe Hristos ca Fiu al Său iubit: ”Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit”. Sfântul Grigorie de Nissa tâlcuiește că de sus s-a auzit glasul lui Dumnezeu”care îi învață pe oameni să nu creadă că ceea ce vedeau era doar o formă, ci să creadă că iubitul Fiu al lui Dumnezeu este adevărat”. Și ceea ce este important este faptul că glasul acesta a primit chip de la Dumnezeu în aer, ”ca să priceapă cei ce auzeau, și a fost exprimat în felul obișnuit în care oamenii vorbeau în epoca aceea”, ”având ca scop mântuirea celor ce auzeau, în acest chip a articulat Dumnezeu cuvântul în aer”.

Dumnezeu le vorbește oamenilor în alte chipuri, nu prin cuvinte, iar oamenii pricep voia lui Dumnezeu în propria lor limbă. Cuvintele lui Dumnezeu scrise de Prooroci ”sunt indicații ale voii dumnezeiești, care luminează facultatea rațională conducătoare curată a Sfinților, la fiecare în funcție de înălțimea duhovnicească a celor părtași Harului”. Moise I-a atribuit lui Dumnezeu cuvintele pe care le-a descoperit ascultătorilor săi, tocmai pentru că ascultătorii săi se aflau la o vârstă copilărească în înțelegerea celor duhovnicești și aveau nevoie să fie călăuziți în cunoașterea lui Dumnezeu, ”să le fie reprezentată cu claritate dumnezeiasca voie”, ca să îi facă astfel supuși acestei voi dumnezeiești prin credibilitatea celui care i-a dat glas. Când Moise Îl înfățișează în cartea Facerii pe Dumnezeu spunând ”să fie cuvântul” sau ”să se alcătuiască cuvântul”, în fapt denumește mișcarea voii dumnezeiești care a luat ipostas în creație, pentru că de multe ori în Sfânta Scriptură este numit glas elanul minții (nous).

Acest lucru se vede și din felul în care Moise s-a rugat lui Dumnezeu în chip tainic, fără să-și folosească glasul, și Dumnezeu i-a răspuns: ”ce strigi la Mine?”. Așadar, s-a numit glas și ”gândul Prorocului îndreptat către Dumnezeu, strigând în tăcere prin înțelesul ascuns al inimii”. În acest chip tainic și Moise a înțeles ”dumnezeiasca voie”, așa cum putea el să o exprime și așa cum puteam noi să o auzim. Și scrie Sfântul Grigorie: ”și ne-a făcut-o cunoscută prin cuvinte cunoscute și obișnuite și folosea drept cuvinte înseși lucrările Sale”.

Dumnezeu descoperă voia Sa Proorocilor într-alt chip, de negrăit, și fiecare Prooroc transmite mai departe voia lui Dumnezeu oamenilor pe limba sa, prin cuvintele și înțelesurile și reprezentările sale. În acest chip se transmite cuvântul revelat de la Dumnezeu la Prooroc și de la Prooroc la popor.

Așadar, Dumnezeu nu are o limbă aparte, nu există limbi sfinte și cuvinte dumnezeiești, ci Dumnezeu Își descoperă voia în inima fiecărui Proroc și acela o transmite oamenilor prin propria sa limbă, spre mântuirea lor. Desigur, superioritatea unei limbi, prin nuanțele ei subtile, ajută la mai buna punere în lucrare a voii lui Dumnezeu. Însă comunicarea personală cu Dumnezeu prin om și a omului cu Dumnezeu se împlinește în chip tainic înlăuntrul ființei sale, care depășește cuvintele și înțelesurile create.

Așadar, concluzia este că Dumnezeu nu i-a învățat pe oameni o limbă aparte, care se numește sfântă, ci arată și descoperă voia Sa într-un chip aparte și omul în continuare exprimă prin propria sa limbă acest adevăr revelat. Însă toți oamenii, prin limbile pe care le vorbesc, Îl slăvesc pe Dumnezeu. Apostolul Pavel, referindu-se la ”numele” lui Hristos care este ”mai presus de orice nume” și care este lucrarea-energia lui Dumnezeu, spune că acestui nume i se vor închina cele cerești, cele pământești și cele de dedesubt, și ”să mărturisească toată limba că Domn este Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu-Tatăl” (Filipeni 2:9-11).

Hristos va fi slăvit în toate limbile.

IPS Ierotheos Vlachos



Cele mai vizitate postări: